Festivalul de Muzica Veche Bucuresti 2009

Motto

„O, lăută românească! cine poate să deştepte
După timpuri vechi trecute încântătoriul tău sunet?
Sau vei fi cu-ndelungare acolo în frunziş mută?
Ori când vei face tu iarăşi ca să zâmbească eroul
De plânsul şi îngrijirea logodnicei părăsite!”
-- Costache Stamati – Imnul lăutei româneşti

„Hopkinson Smith este supremul poet al lăutei.”
-- Gramophone, London

Un om, singur cu instrumentul său, faţă în faţă cu publicul. Concertele de instrument solo sunt la fel de dificile şi riscante precum mersul pe sârmă: fără niciun punct de sprijin, fără momente de relaxare, fără soluţii de rezervă. În 1974, artistul francez Philippe Petit s-a ascuns împreună cu câţiva prieteni în World Trade Center şi a aşteptat să fie închis acolo peste noapte. A întins un cablu între cele două turnuri gemene şi a oferit trecătorilor newyorkezi un spectacol gratuit de aproape o oră, atât cât i-a luat să traverseze în echilibru instabil dintr-o parte în cealaltă. După 35 de ani, filmul Man on Wire, care povesteşte cum a fost posibilă o asemenea aventură împotriva legii gravitaţiei, a instinctului de conservare şi a codului penal, obţinea premiul Oscar pentru cel mai bun documentar artistic. Imaginile filmate au reţinut o întâmplare al cărei caracter unic nu stă neapărat în senzaţionalul ei, cât în cutezanţa şi irepetabilul unui gest care acum, la fel ca turnurile gemene, trăieşte doar în spaţiul virtual al memoriei colective.

Al patrulea recital de instrument solo al festivalului este cel care m-a împins înspre astfel de gânduri. Un om şi instrumentul său muzical, pe scenă, în faţa unei săli aproape pline şi mute de uimire. Fără artificii, fără decoruri, fără recurs la rezolvări vizuale de circumstanţă, fără cablu de siguranţă… Doar cu un respiro la jumătatea traiectului parcurs cu calm, forţă, luciditate, stăpânire de sine, control impecabil al mişcărilor, relaxare şi har. Hopkinson Smith şi Philippe Petit sunt făcuţi din acelaşi aluat al temerarilor, al celor care îndrăznesc să se ia de guler cu mediocritatea, convenţionalul, prudenţa, suficienţa, rutina şi superficialitatea. O fac cu talent şi cu efort. Dacă talentul sare în ochi, efortul este insesizabil. Pentru că datul natural este admirabil potenţat prin ani şi ani de acumulări, de trudă, de pasiune. De muncă. Un termen demonetizat pe nedrept. Să nu ne ferim să spunem că munca stă în spatele (şi de aceea nu este atât de vizibilă) scânteilor de spirit care ne umplu sufletele de încântare în asemenea rarisime momente perfecte (Sartre era un mare teoretician al construirii momentelor perfecte).

Ateneul Român a găzduit miercuri seara un astfel de moment. Lăuta cu 13 corzi şi chitara spaniolă cu 5 corzi au prins viaţă în mâinile unui magician al instrumentelor vechi cu corzi ciupite: euroamericanul Hopkinson Smith. Şi nu mă feresc de cuvinte mari, pentru că aplicate aici ele îşi recapătă semnificaţia primară: Hopkinson Smith este o legendă vie a muzicii vechi (alături de un Harnoncourt, un Savall sau un Clemencic), care a acceptat cu seninătate şi modestie să fie parte a întâmplărilor frumoase pe care ni le-a pregătit ediţia de anul acesta a festivalului. După ce în urmă cu doi ani Festivalul Internaţional „George Enescu” a programat, tot la Ateneu, în ciclul concertelor de la miezul nopţii, două întâlniri de excepţie cu Jordi Savall şi al său Hesperion XXI, acum ne-a vizitat unul dintre colaboratorii săi apropiaţi, co-fondator al ansamblului Hesperion XX (la data formării sale, ne aflam într-un alt secol şi un alt mileniu). Dar mileniul muzicii vechi trăieşte nestingherit într-un continuum temporal, prelungindu-se spre azi (şi) prin acest recital extraordinar de lăută şi chitară barocă.

În România se practică în mod curent chitara clasică. Avem sute de chitarişti şi extrem de puţini lautişti. Atât de puţini, încât îi poţi număra pe degetele unei singure mâini, fără să le epuizezi pe toate. Oare de ce se perpetuează o asemenea stare de fapt, când, după 20 de ani de la prăbuşirea zidurilor de tot felul, muzicienii români pot călători liber, pot studia în străinătate cu specialişti ai genului, îşi pot achiziţiona instrumente de la cei mai reputaţi meşteri lutieri europeni? Avem şi câteva timide tentative ale unor chitarişti de formaţie de a se apropia de instrumentele vechi. Dar rezultanta sonoră nu e de la bun început cea aşteptată. Când vine vorba de lăută, chitară barocă, teorbă sau chitarrone, intrăm nu numai într-o altă familie de instrumente, ci şi într-o lume complet diferită. Tehnica chitaristică nu poate fi extrapolată în această lume nouă (în fapt, veche!), ci tot ce înseamnă deprinderi, scheme şi automatisme de execuţie trebuie şters, uitat, resetat, şi pornit totul de la capăt, la fel ca în învăţarea unei noi meserii, care presupune schimbarea radicală a uneltelor şi acomodarea treptată cu alte cerinţe. Aceste bijuterii producătoare de sunete divine sunt deosebit de pretenţioase. Se lasă îmblânzite doar de cel care ştie cum să le atingă (a se citi: ciupească), cum să le mângâie şi cum să le răsfeţe. Desigur, cu tandreţe, delicateţe şi dragoste. Multă, multă dragoste.

În prima parte a concertului – repertoriu francez şi german. Pentru încă o seară ne-am deschis sufletele pentru a primi cum se cuvine muzica lui Bach, în transcripţii pentru lăută după lucrări de vioară solo, dar şi muzica lui Sylvius Leopold Weiss, concepută special pentru fibra aparte a acestui instrument. Registrele lăutei au sunat distinct şi clar, cu armonici impresionante în cel grav. Sunetele joase produse de lăuta lui Hopkinson Smith păreau că se contopesc într-un prelung şi învăluitor acord continuu, pe care se ţes şi se întreţes melodiile celorlalte corzi. Poate că unii muzicologi mai conservatori ar avea o problemă cu tempoul în care sunt performate aceste compoziţii, care ţin nu doar de virtuozitate, dar şi de o înaltă gândire abstractă. Şi poate că aceeaşi remarcă legată de tempo ar fi putut apărea şi în precedentele recitaluri solo din festival, în celelalte opusuri ale lui Bach şi nu numai. Însă tocmai dinamica insolită a interpretării a fost cea care a produs un efect hipnotic asupra publicului, căzut parcă în transă extatică (celestial musings).

În partea a doua – repertoriu spaniol pe chitară barocă, fără bas de această dată, dar cu atât mai liberă şi mai înflăcărată în escaladarea spaţiilor melodice pasionale. Muzica lui Gaspar Sanz, cu spiritul ei neîngrădit şi fronda făţişă faţă de apusele rigori draconic-absurde ale Inchiziţiei a fost cea care a inspirat etichetarea cam neortodoxă, dar pertinentă, din jumătatea a doua a denumirii programului (diabolical delights). Dansurile (sarabanda, pavana, folia, tarantella, canarios) au fost înnobilate pe chitara spaniolă de un veritabil tumult temperamental mediteranean. Desigur că interpretul nu a putut părăsi scena fără – de acum – nelipsita pereche de bisuri din final. Dar nu a trecut neobservată nici iscusinţa cu care a ştiut să se adreseze direct publicului, fără să ţină conferinţe sau lecţii, ci povestind cu simplitate, cu căldură, cu generozitate şi cu afecţiune. Aşa cum îi stă bine unui maestro. Many thanks, Mister Smith!

by Radu Rădescu (http://www.dordeduca.ro)